V-a dat dracu’ telefoane!

Totul se mișcă în slow motion. La ghișeu, tanti n-are timp de clientul care o plătește. E cineva mai important la telefon. Da, dragă, știu, era și pe mov, da’ mie-mi stă mai bine cu roșu. Într-un târziu, auzi un te pup, te sun mai acuși, că am un client.

Clientul, la rândul lui, a pierdut timpul uitându-se la vacă/bou, cum se conversează. Dincolo de faptul că fazele te cam scot din ritm și-ți pot strica ziua, momente de-astea reflectă durerea generală-n cot.

Aleșii nației freacă telefoanele alea, de zici c-ar trebui să aibă erecție. Fac orice, numai să nu fie atenți la ce se discută. După aia, află de la partid că trebuia să voteze contra.

De ce să mă tund în șapte minute, când frizerița povestește ce-a văzut aseară la Acces Direct? Are nevoie de brațe, ca să gesticuleze, cum naiba să mă tundă? Imediat, o sună plodul de acasă ori o clientă, care vrea frezată la domiciliu.

Afară, nu-i așa. Și aici nu mă refer la cei care au în fișa postului vorbitul la telefon. Oamenii nu vorbesc la celulare decât strictul necesar sau deloc. Dacă firma consideră că e nevoie, îi dotează cu aparate, ca să poată vorbi în interesul serviciului. N-ai să vezi, ca la noi, tot meseriașul cum se oprește din muncă, pentru a palavragi cu soțul/nevasta/soacra/mama/zambila, despre cum se-nvârt sarmalele.

Bunul simț rezolvă situația cam așa: ești la muncă, n-ai treabă cu telefonul. Îl lași deschis, pentru ca, în pauză, să vezi ce apeluri ai pierdut. Tot în pauză, pe timpul tău, suni să vezi cine ce-a vrut. Dacă cineva se supără, n-are decât să te plătească nu ca să muncești, ci ca să vorbești la telefon. Există și joburi de-astea.