Mari mistificatori ai istoriei

Toată lumea a folosit cinematografia pentru propagandă. Începând cu Marea Revoluție din Octombrie, Al Doilea Război Mondial, continuând cu războaiele din Coreea și Vietnam, Războiul Rece, trecând prin cele din Irak, Kosovo și până la cel

din Afganistan.

Milioane de kilometri de peliculă s-au folosit pentru recalibrarea stării de spirit a națiunilor aflate ori în dificultate, în conflicte, ori în momente cheie ale istoriei lor.

Dacă e cineva care crede că propaganda cinematografică a fost apanajul sovieticilor, e bine de știut că naziștii au fost chiar mai buni la asta. Comuniștii de după aia au introdus cinematografia de propagandă ca regulă, în timp ce Occidentul a apelat la acest instrument de control al maselor în aceeași măsură, dar mai cu cap.

Filmele vestice, în special cele istorice, sunt pline de clișee. Mari actori, ca John Wayne, au făcut parte cu mare râvnă din mașinăria de imagine a sistemului.

La scară istorică, uneltele propagandei prin film nu trebuie condamnate, pentru că nu sunt principalii vinovați, dacă admitem existența unei culpe. Spionul american ne-a fost mereu mai simpatic și am ținut cu el, în lupta cu omul rău de la Moscova. Totuși, să nu uităm că seria „007” nu a început decât ca instrument ideologic, în timpul Războiului Rece. Alegerea între spionul bun și cel rău ține tot de subiectivismul fiecăruia, pentru că, în realitate, nu există personaje pozitive în acest domeniu.

Diferența dintre filmele estice și vestice a fost una singură: cele occidentale au fost mereu făcute mai bine, mai profesionist și au prins mai bine la public. Pentru asta, americanii nu se dau în lături nici acum de la mistificarea istoriei.

Așa cum Statele Unite au câștigat războiul din Vietnam doar în producțiile de la Hollywood, așa și Mihai Viteazu al nostru, Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare obțin victorii strălucite în filmele istorice românești, dar cu mari abateri de la istorie.

Sergiu Nicolaescu a făcut toată viața lui filme de propaganda. Poate nu toate, dar majoritatea. Până și „Dacii” vorbeau ca în ședințele de partid. Nu e de acuzat regizorul că s-a adaptat vremurilor în care a trăit și a știut să-și compenseze lipsa de talent. Dar asta nu înseamnă că mie trebuie să-mi placă filmele pe care le-a turnat.

Producțiile lui Sergiu Nicolaescu îmi stârnesc nostalgia copilăriei, dar și râd la unele faze de falsitate maximă. Multe, prea multe. Fără Armata Română, Sergiu Nicolaescu ar fi fost un biet regizor de apartament.