Televiziune locală – de ce, cum, pentru cine?

Fiecare politician își dorește o televiziune „de casă”, un organ obedient care să-i cânte fiecare gest și să-i treacă cu vederea beteșugurile. Problema e că dorința politicienilor e moartea „organelor”, în special a celor locale, care sunt și așa firave și trăiesc de pe o zi pe alta. Experiența din Bacău ne arată că nicio televiziune nu reușește să trăiască pe principii economice sănătoase, ci au nevoie de finanțator. De ce? Pentru că nici nu și-au propus altceva sau au picat în mâna unor impostori!

Iată o listă cu principalele defecte pe care le-am constatat în sutele de ore în care le-am urmărit emisia:

Populismul ieftin și păgubos. Dacă plângi de mila săracilor câteva ore pe zi, pierzi posibilitatea atragerii unui public activ, eventual cu ceva bani de cheltuit. De aia nici reclama nu vine, pentru că nu te adresezi unor potențiali clienți, ci beneficialor de subvenții, ajutoare sociale etc. Cine-s cei care se uită la emisiuni despre CET, adunări generale ale asociațiilor de proprietari? Exact! Pensionarii și cei fără bani!

Șantajul păgubos. Ai cerut bani de la o instituție publică, o primărie, ceva și n-ai primit, șantajul n-a funcționat? Te răzbuni și umpli jurnalul cu „Instituția X ține la coadă beneficiarii de subvenții”, „Săracii, bătaia de joc a instituției X!”, „Bătaie de joc la Taxe Locale, pensionarii sunt ținuți la coadă!”. Aceeași problemă ca mai sus, nu interesează pe nimeni, oricum publicul țintă e pătura inactivă a societății, iar clienții de publicitate știu asta sau, dacă nu știu și îți dau niște bani, a doua oară nu se mai întâmplă, pentru că nu ai rezultate. O reclamă la Arena Mall sau un magazin de mașini nu are efect dacă e difuzată printre știri cu subvenții la CET sau cozi la ajutoare sociale. E dulce răzbunarea, dar tare păguboasă! Plus că șantajul e penal…

Excesul de „cultură” și religie. Publicul activ n-are timp să se uite la știri ori emisiuni culturale și nici la alea religioase. Oamenii de cultură nu-și urmăresc confrații la tv, pentru că se urăsc între ei, se mănâncă de cur unii pe alții, de ce le-ar face audiență? Și apoi, „cultură-Bacău” e un nonsens. Cu religia iar e o problemă. E cineva care nu știe când e Crăciunul ori Paștele? Cine merge la biserică află de acolo când mai vine vreo moască ori vreo icoană „făcătoare”, știrea de la tv e de-a dreptul redundantă. Publicul țintă e tot cu babe și săracii societății, care, iarăși, nu interesează pe nimeni, cu atât mai puțin vreun client de publicitate.

Știri și emisiuni prea lungi, grilă de programe prea stufoasă. După ce că n-ai bani, îți mai faci și o grilă „ambițioasă”, cu patru cinci emisiuni zilnic și jurnal lung, cât o zi de post. Foarte repede, ajungi să bagi știri de minimum cinci minute, ca să umpli programul. Orice tocșou care e mai lung de 45 de minute se transformă în agonie. În 30-45 de minute poți vorbi pe larg despre orice subiect, cu orice invitat, n-are rost mai mult, oamenii pleacă pe alte canale, se plictisesc repede. Aici am și o adăugire, cu orele de începere. Mai întâi, trebuie respectate la fix. Apoi, nu pot fi de genul „18.10”, „20.15” sau ”21.10”. WTF, cine ține minte așa ceva, ce ore-s astea!?

Autosuficiența. O emisiune nu se promovează prin ea însăși, e nevoie de muncă multă pe postul propriu, pe bloguri și pe rețelele de socializare. Vine x diseară? Anunță pe toată lumea, nu fă un secret din asta, pentru că te paște anonimatul. Fără tam-tam, nici invitații obișnuiți, adică politicienii, demnitarii, vipurile, nu mai vin în emisiunile tale.

Concluzia mea. Pe praful din Bacău, o televiziune locală trebuie să-și propună un jurnal de 15 minute și un tocșou, eventual inclus în jurnal, de 30 de minute, cel mult 45. De luni până vineri, că în weekend oamenii au alte treburi. Drept conținut, trebuie să tindă către un public quality, activ, cu bani de buzunar măcar. Reporteri decenți, nepișcotari, care să nu te facă de râs pe teren, să știe să pună o întrebare fără să citească de pe hârtie.

Și – foarte important! – o televiziune nu poate fi oglinda obsesiilor nimănui, nici a șefilor, nici a finanțatorilor, nici a angajaților. Inexorabil, obsesie = faliment. Orice instituție de presă are o linie editorială politică, dar asta n-are legătură cu prostia și propaganda.

PS. Unii dintre cei care au făcut greșelile de mai sus le-au duplicat acum pe siteuri de știri dezolante. Trista realitate i-a izbit în față, nu fac trafic, nu vorbește nimeni despre ei, în afara cercului de cunoștințe personale, pentru că subiectele și obsesiile lor NU INTERESEAZĂ PE NIMENI. Lipsa de rezultate îi va lăsa fără finanțatori, în cele din urmă. Cine poate fi prostit la nesfârșit?

– sursă foto.