„Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă.” (wikipedia)
Vreo 60-70 de săteni din comuna Sarata merg pe la înaltele porți ale și mai înaltelor fețe bisericești, ca să-și aducă înapoi preotul ce le-a fost mutat „în interes de serviciu” la altă parohie. Pe tema asta, eu am mai scris, e o modă acuma să te superi că te mută cu locul de muncă, după ce ai prins cheag atâția ani. Pe preoții supărați pot să-i înțeleg, deși nu e cazul să le dau dreptate.
Baiul e la sătenii-enoriași. Presupun – de dragul discuției – că nu-s năimiți de cineva, ci doresc sincer să li se-aducă preotul înapoi. Întrebarea mea e de ce? N-am văzut proteste când le pleacă doctorii, profesorii, agronomii, dar la preoți vedem. În cazul concret de la Sarata, de 30 de ani, omul în sutană i-a luat cumva prizonieri: bani de lumânări, ortul la înmormântări, bani la botezuri, bani la nunți, bucățică de cărniță la fiecare Ignat, agheasma mare, agheasma mică, Crăciunul, Învierea, Înălțarea, Lăsata și alte o grămadă de ocazii când perceptorul în sutană le-a tot trecut pragul.
Fără să-și dea seama, credincioșii empatizează cu cel care i-a luat prizonieri și îi mulge de 30 de ani. „Nu ne place că ne mulge, dar e om bun!” Adică alt preot nu se ridică la exigențele enoriașilor, nu tot la doi metri sub pământ ajung cu toții, musai ăsta să le încaseze birurile.
Cam la fel pățesc politicienii și oamenii de afaceri victime ale șantajelor de presă. La un moment dat, ajung să colaboreze cu ziariștii șantajiști, chiar îi consideră repere.
Lasă un răspuns