„Mie nu mi-e frică să merg cu ei la război pentru că ştiu că dau totul pentru mine şi eu dau totul pentru ei”, a zis Ionuț Radu, portarul naționalei U21 la fotbal. În primul rând, eu nu cred că tânărul portar știe ce e ăla război și ce orori presupune. Dacă el crede că suferința unui război se compară cu durerea din salonul de tatuaje, cineva ar trebui să-i povestească.
Dacă, totuși, prin război vrea să spună „competiție sportivă care nu are nicio relevanță pe termen mediu”, se vede treaba că tinerii noștri fotbaliști au învățat să lupte ca moșii și strămoșii lor: cu curul în poartă, în speranța unor succese pe contraatac. Până acum a funcționat tactica, însă în meciul cu Anglia englezii au jucat fotbal, chiar dacă au mâncat bătaie. Ai noștri, mai puțin, oricum n-au suflu, n-au condiție fizică, nu duc mai mult de 60 de minute.
Da, e cumva mișto că, deși fără fotbal, ai noștri mai câștigă, mă amuză Rădoi, cum tot spune el că vrea să iasă românii în stradă. Ăsta să fie scopul?
Probabil, se găsesc unii să se mai ducă la fântâna de la Universitate, dar războaiele, cele reale și cele imaginare le câștigă cei care se mai țin pe picioare la final. Ești „de aur” numai dacă ieși primul, cum a ieșit Steaua în 1986. România, la campionatele mondiale, n-a trecut de sferturi, deci Hagi & Co n-au fost generația de aur la fotbal, ci Boloni, Stoica & Co.
Lasă un răspuns