Circulă un zvon, că unele mărci de renume se fac, pentru România şi restul Europei de Est, la o calitate inferioară sau, mă rog, sub standardele occidentale. Sigur, nimeni nu recunoaşte asta oficial. Dar orice cumpărător de produse cu etichetă de brand a simţit-o şi o simte pe propria piele. De la maşini, anvelope, televizoare, haine, parfumuri, ulei de măsline… până la prostioarele alea care alungă ţânţarii.
Asta e la nivel de zvon, în rândul consumatorului… cam cum mergeau vorbele pe vremea lui Ceauşescu. Toată lumea ştie, dar aşteptăm dovada. Mult şi bine. Între timp, ne fandosim mai scump (mult mai scump) şi de mai proastă calitate decât restul civilizat al Europei. Şi, când românii vin cu aditivul propriu de duhoare şi nesimţire, nu-ţi rămâne decât să faci shopping la Milano, Paris, Viena sau Londra. Şi să-i dai dracului pe hoţii de acasă.
Michelin my ass
Conduc spre Braşov. În serpentinele de la Oituz, ditamai craterul imi face varză o anvelopă. Greu de tot, ajung la Braşov. Trag la o reprezentanţă Michelin. Firmă serioasă, zic, marfă de calitate. Puneţi Kleber, este una dintre mărcile premium al Michelin, mă sfătuieşte diva clonţoasă de după tejghea. Faptul că vreau un singur cauciuc o face distantă şi uşor dispreţuitoare. Se uită cu sictir de magnat, de parcă ar fi mama şi tata omuleţului făcut din anvelope care face publicitate mărcii. Montajul durează vreo oră.
Deh, treabă ardelenească. Parcă pe toţi omuleţii din service îi apucase durerea de şale (pper că, între timp, i-a călcat pe toţi vreo ursoaică). Bun şi aşa.
Merg mai departe. Cale de vreo 4-5 mii de kilometri. Şofez pe autostradă, într-o ţară care posedă aşa ceva. Vreo 160 la oră. Dintr-o dată, fundul maşinii are o opinie separată şi mă face să dansez pe autostradă… Într-un final (fericit), maşina se opreşte. Cobor, să văd ce are. Ce să aibă? Flenduri. Fum. Varză. Chiar anvelopa luată de la încrezuţii ăia cu marca premium.
Ajung acasă, cu roata de rezervă. Reclamaţie la Michelin. Expertiza durează vreo 40 de zile. Telefoane peste telefoane. În sfârşit, mi se răspunde: defect de fabricaţie! La Michelin? Daaa, la Michelin. Dar nu vă dăm nimic scris, ca să nu aveţi dovada. Şi nici nu vă dăm banii pe cauciucul defect. Nuuu, va dăm ală anvelopă, la fel ca aia. Cum la fel? Păi era să crăp din cauza ei! Daţi-mi banii! Şi iar telefoane… Nesimţire premium. Mi-e frică acum să o ţin şi pe roata de rezervă. Dacă explodează în portbagaj?
Asta-i treaba! Michelin my ass. Sau, altfel, Michelin mon bout. Se poate aşa ceva?
Ultima şansă. Pentru Altex
La subsol, în Luceafărul. Vreau să cumpăr ceva, o hotă, pentru început. Printre rafturi, mare de tot, scrie sub una Whirpool: “Ultima şansă”. Cu roşu, îngroşat, să-ţi scoată ochiul din orbită. Ieftin? Da, preţ bunicel, că doar am vizitat şi alte magazine. Vreau şi eu, îi zic vânzătorului. Sigur, dar să ştiţi că are o problemă. E stricată. Stricată?, zic. Cum să fie stricată? Păi, da, stricată. Defectă. De aia e la preţ redus. Păi dacă nu funcţionează, de ce o mai vindeţi?
Am priceput. E, într-adevăr, ultima şansă. Dar pentru Altex, să păcălească proştii. Plec, cu urarea să şi le bage-n fund. Asta e cu adevărat ultima şansă. Şi cu frigiderele, televizoarele, calculatoarele sub care au scris “Ultima şansă”. Şi să-şi bage în fund şi dobânzile nesimţite.
Fucking Allianz. Arena de cobai
Război între cei de la asigurările Allianz Ţiriac şi un dealer de maşini din Bacău. N-am nicio dovadă, dar o simt pe pielea mea. Găsesc maşina atinsă în parcare. Merg, iau dovada de la poliţie. Amabil. Repede. Adică acceptabil. Merg la Allianz, unde am CASCO. Face omul dosarul. Parcă ar mai trebui o hârtie. Dar, dacă e neapărat nevoie, vă sun eu, zice agentul constatator. Merg cu maşina în service.
Şi trec zilele. Allianz nu sună, deci nu e nevoie de nimic în plus. Ba este! Aflu în ultima zi, chiar când tre’ să iau acceptul de plată. Înnebunesc. De ce nu mi-aţi spus din timp. aşa cum aţi promis? Linişte. Răspuns: Dumneavoastră sunteţi vinovat, trebuia să vă interesaţi. Adică să mai fac, pe jos, vreo câteva drumuri pe la Allianz, doar aşa, că poate mai e nevoie de vreun rahat pentru ei.
Problema reală? Iarăşi, vorbe-zvonuri. Cică e ditamai războiul între Allianz şi service-ul auto. La mijloc ar fi vreo 3-4 miliarde de lei vechi, pe care firma de asigurări le-ar avea de plătit. În loc să achite, caută chichiţe în contracte, ca să pună beţe-n roate clienţilor. Ăştia sunt un fel de cobai. Sau bâte, cu care îşi dau în cap firmele în litigiu. Mi se arată contractul, varianta integrală, scrisă mic-mic de tot. Sigur, au acoperire în contract. Ţi-o trag cu acte. Fuck you, Allianz. Şi lua-v-ar dracu de suini!
Lasă un răspuns