Pe vremea lui Ceaușescu, scriitorii erau bănuiți că își țin „la sertar” cele mai bune producții, care în mod sigur n-ar fi trecut de cenzura comunistă. Dar altfel erau geniale. S-a văzut după Revoluție că n-avea nimeni aproape nimic la sertar. Să fii scriitor a devenit o afacere, pentru că statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) îți asigură o pensie suplimentară consistentă și alte avantaje.
Calistrat Costin
În Bacău, nu sunt mulți scriitori adevărați, dar avem o filială a USR cu neverosimil de mulți membri. Ca să devii membru, trebuie să fii ori Petru Cimpoeșu sau altă valoare demonstrată, ori să te placă vestitul Calistrat Costin, zis, din 2004, și „Nu m-am simțit bine în PSD”.
Am primit o scrisoare de la Virgil Răzeșu, din Piatra Neamț, în care povestește cum a fost dus cu zăhărelul de Calistrat Costin. Eu n-o comentez, că nu-s nici priceput și nici scriitor:
PRECUM … PILAT din PONT
Nu era în intenţiile mele de „a da în gât” pe cineva, ori să mă antrenez într-un război inutil care-mi trezea, mai degrabă, dezgustul. Dar când partea adversă nu mai ştie cum să se salveze şi încearcă se spele pe mâini, înseamnă că … şi-a dorit-o. Şi … vorba ceea … ce-şi face omul cu mâna lui ….
Intrând în miezul faptelor, trebuie să spun că, după retragerea din activitatea profesională, căreia i-am închinat aproape jumătate de secol, m-am dedicat în exclusivitate scrisului, pe care am încercat să-l abordez la modul serios, dacă nu profesionist. Că am reuşit ori nu, este altceva, dar mărturie a celor afirmate stau cărţile (cam treizeci) publicate până acum.
În anul 2012, am iniţiat demersurile pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, conform statutului, prin filiala vecină, Bacău. Recunosc că am fost bine primit de membrii acesteia, m-am simţit ca între ai mei, astfel că vreme de aproape doi ani, am luat parte la viaţa filialei, aşteptând ca forul bucureştean să se pronunţe asupra demersului meu.
În anul 2014, preşedintele filialei, domnul Calistrat Costin, mi-a comunicat – cu adâncă părere de rău, dacă nu cu durere abia disimulată în mefistofelica-i bărbuţă – că dosarul meu a fost aprig şi călduros susţinut de către D-sa la Bucureşti dar că, ghinion, Comitetul de Validare nu s-a lăsat convins, şi nu mi-a acordat titlul râvnit. Mi-au atras unii atenţia că Centrul nu prea nesocoteşte propunerile filialelor, dar cum să dau crezare acestei eventualităţi, cum să mă gândesc la un rol ieftin şi meschin jucat de un intelectual de rasă? Nici vorbă. Ce puteam să fac? Dragostea cu forţa nu mi-a plăcut şi aşa trebuia să rămână şi de astă dată.
Numai că … diavolul, când îşi vâră coada, ştie cum s-o facă, aproape întâmplător (cu altă ocazie am să spun despre ce este vorba, fiindcă este foarte sugestiv pentru un anumit climat existent în instituţia respectivă), am aflat cu stupoare că dosarul meu rămas abandonat într-un sertar, alături de alte surate, că n-a văzut Bucureştiul şi, logic, n-a intrat la moara discuţiilor, domnul preşedinte regizând o dezinformare (cât pe ce să spun minciună), deloc scuzabilă şi nici explicabilă.
L-am contactat telefonic şi i-am reproşat, civilizat, lipsa de fair-play, răspunsurile domnului preşedinte fiind de-a dreptul antologice. A recunoscut – cum să nu apreciezi aşa sinceritate ?! – că dosarul meu n-a fost supus forului central, dar a motivat că, de fapt, Comitetul de Conducere al Filialei nu şi-a dat avizul. Foarte bine. Plauzibil (nu şi probabil). Dar nu era firesc să fiu informat, în loc să-mi servească o gogoaşă ?
N-a ezitat să-şi exprime mea culpa pentru că m-a indus în eroare, mi-a transmis că pot să iau ce atitudine vreau, m-a sfătuit (prieteneşte, nu ?) să mai încerc la altă filială (mai sunt atâtea) şi …. să vedem ce va urma.
Am socotit că nu mai avea rost continuarea dialogului dar, cum noaptea este un sfetnic bun, domnul preşedinte m-a sunat a doua zi, a justificat că la momentul dialogului nostru era în maşină (!?) şi că nu prea ştie ce a spus (eu ştiu, telefonul meu înregistrează convorbirile), că n-ar fi rău să mai trec pe la Filială, poate, cine ştie, se mai poate face ceva, pentru ca în altă zi să revină cu invitaţia de a-mi ridica dosarul care mă aşteaptă.
Cam mult şi cam ruşinos, domnule preşedinte, scriitor şi poet de faimă naţională, premiat şi răsplătit regeşte, pentru o operă colosală, cu atâtea mandate de conducător de instituţii la activ ! Cam multe abdicări neacoperite şi, mai ales, neconforme cu funcţia deţinută.
Am lăsat la sfârşit să ofer cititorului mostra de lipsă de delicateţe (de decenţă ce să mai vorbesc ?!), concentrate în întrebarea subtilă, feciorelnic şi clar exprimată cu care Domnia sa (aflat nu chiar la prima tinereţe), şi-a încheiat, apoteotic, primul dialog: „Ce, domnule, acum, la bătrâneţe, vreţi să deveniţi membru USR ?!?”.
Las colegilor de breaslă ai domnului C.C. plăcerea da a califica o asemenea postură a unei persoane gata în orice moment să ofere lecţii de deontologie şi să mai aspire, probabil, la încă un mandat de preşedinte de Filială USR.
Virgil Răzeşu – Piatra Neamţ
Lasă un răspuns