1989, înainte de căderea lui Ceaușescu, excursie în Polonia. Licean de-a doișpea, eram, alături de Cornel Cepariu, părintele Constantin Leonte și soția sa, printre cei care vroiau să viziteze muzee, să vadă cum trăiesc polonezii. Restul excursioniștilor, la comerț: vândut de creme de la „Ana Aslan” și haine, cumpărat de vodcă, tutun și alte alea. Recunosc, m-am întors cu două Coci-Cole.
Am tăiat Polonia de câteva ori, cele mai multe drumuri le-am făcut cu trenul, am dormit în cămine studențești. Fără să știu că e preot, l-am observat pe Constantin Leonte cumpărând discuri de muzică, din câte-mi amintesc unele de rock. Era încântat și de Secunda Unu, album proaspăt scos de Mircea Baniciu. Sau poate aștepta Secunda Doi…
Am vizitat și lagărul de concentrare Auschwitz, al cărui nume vine de la localitatea în care a fost construit, Oświęcim. Am trecut crispați dintr-o sală în alta, ne-am întunecat la exponatele din păr de om, ne-am scandalizat la vederea bunurilor personale ale evreilor uciși de naziști. Greu de descris impresia! La vederea cuptoarelor în care morții erau făcuți cenușă, părintele Leonte a izbucnit în lacrimi. A plâns mult, s-a oprit greu, după ce am părăsit fostul lagăr.
Așa l-am cunoscut eu pe părintele Constantin Leonte. Azi dimineață, a murit de infarct. RIP!
Aratai a om pe atunci.