Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!

„(…) Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod… Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoană capul unui căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-şi.
– Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mamă!
„Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javră!”

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat… Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.

(…)

Conductorul face un pas către cocoană, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.

– Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mămiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese.
(…)
Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă… Încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi…
– Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico!
„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă… Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
(…)
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
– Să-i dea mama băieţelului zăhărel?… Bubico! Bubi!!
(…)
– Cui îi place zăhărelul?…
(…)
(…)
Bubico (impacient): Ham! Ham!
„Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”
(…)
„Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
– A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al…
– Al ofiţerului Papadopolinii…
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulău de curte… Era să mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: „Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: „Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
– Să te mănânce Bismarck… craiule!
– Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
– Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că…
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeşte…
(…)

„Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş mănuşi!”
Dar Bubico urlă mereu.
– Doamnă – zic eu – rău faceţi că-l ţineti aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră că şi ideile mele.
– Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii… Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumuşel din coadă.
„Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!”
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
– Să nu-l scapi pe fereastră!… pentru Dumn…
(…)
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
– Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar… Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră…”

– de I.L. Caragiale, „Moftul român”, 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)

Birlic/Bubico/Caragiale….

Vezi mai multe video din haioase