Eu şi Deşteptarea

Am ajuns să trăiesc vremuri ciudate. Deşteptarea mă acuză că am lucrat la Deşteptarea! Ciudat e doar pentru mine, că n-ar fi prima oară când această firmă greşeşte fundamental. Aici, un Curios ce-mi miroase de la o poştă a Deşteptarea, postează un comentariu inveninat la adresa mea:

Iar despre minciuna prin omisiune pot sa spun ca o practici pe larg. De ce nu ii amintesti pe alde Popescu sau Bejan care lucrau la Seche pe vremea carnatarelii din parc? De ce nu-i intrebi cum de nu si-au dat demisia de rusine ca lucreaza la un asemenea patron? Apropo de limba, a lor cum era pe acea vreme?

E momentul să scriu cum a fost cu Deşteptarea, loc unde nu regret că am lucrat, după cum nu regret că am plecat la timp.

În presă, am pornit cu Euro TV, post pe care l-am înfiinţat (1993), împreună cu un prieten, Edi Barbulescu, şi, evident, cu proprietarii Codruţa Turcu, Ovidiu Budeanu, Ştefan Ghergut şi Geo Rîpă. Am stat acolo vreo opt-noua ani, timp în care am făcut editare, producţie, reporterigeala, teren etc. În acelaşi timp, am avut nişte funcţii, neimportante în context. După aceşti opt ani (2001), am fost zburat de o noua echipă, adusă de Budeanu, care preluase pentru PNL acest post.

Am stat acasă vreo trei luni, după care Nelu Brosteanu m-a întrebat dacă nu mă interesează Deşteptarea. Mă interesa, n-aveam de ales. Aşa că m-au angajat redactor pe economic. 1 iunie 2001. După câteva luni, tot Brosteanu, împreună cu Auras Chiscop şi Gelu Bălţătescu m-au cocoţat şef de secţie economic-politic.

A mai trecut un timp – nu mult – şi, când să se facă anul de la angajare, m-am trezit bârnă în ochii Brosteanului. Mirosise că i se pregăteşte schimbarea şi mă bănuia pe mine. Nu eram eu, pentru că refuzasem. De fapt, el bănuia o conspiraţie mai mare, în care era băgat şi Dorian Pocovnicu. Din fericire pentru el, în acel moment nimeni nu dorea postul brosteanului. Da’ omu, deseori bine băut, îmi căuta nod în papură.

La rândul meu, eram stresat, că nu înţelegeam ce se întâmplă. M-am liniştit, când un coleg m-a sfătuit să nu-l mai bag în seamă pe Brosteanu, că omu nu e bun de nimic. Şi m-a pus să citesc din colecţie, să văd ce scrisese înaintea mea Nelu. M-am crucit. Fond de pagină cu avancronică la o banală şedinţă de consiliu local. Şi limbi. Multe limbi. M-am liniştit. Am ştiut că n-am cu cine vorbi.

Ei bine, pe fondul asta, a venit şi prima zi când am fost cenzurat. Da’ cenzurat rău de tot. Când voi avea timp, am să scanez foaia, unde şeful de atunci mi-a modificat cu mânuţa lui şi în lipsa mea sensul unui editorial. În ziua aia, am demisionat. Directorul general m-a rugat să mai stau două săptămâni, că sigur se schimbă ceva. Adică Brosteanu. Am rămas cele două săptămâni, dar schimbarea brosteanului nu m-a interesat. De altfel, când au aflat despre demisia mea, mi-au făcut o ofertă cei de la Ziarul de Bacău, înfiinţaţi de o luna.

Ca să sintetizez, am plecat, pe motive de conştiinţă, cu 14 zile înainte de povestea cu cârnaţii din parc. 1 iulie 2002. Mă miră că, acum, cei de la Deşteptarea se prefac uituci şi-mi cer să fi făcut ceea ce chiar am făcut. Demisionasem.

După 2004, prin august cred, Dorian Pocovnicu şi Tudorel Ion m-au cooptat ca redactor-şef la Deşteptarea. Vroiau ei să schimbe imaginea ziarului, iar momentul (Seche nu mai era primar) devenise favorabil. Într-adevăr, Deşteptarea putea să devină „cel mai bun”. După noua zile, am demisionat, din nou, pentru că Seche se răzgândise. Vroia sânge, vroia să se răzbune. Am zis OK, dar nu cu mine.

Şi am plecat înapoi la Ziarul de Bacău, unde am fost primit bine, chiar prea bine, dar ţinut cam fără bani timp de şase luni. Sătul să câştig mai puţin decât cel mai slab redactor, am apelat la Dorian. Vroiam să mă întorc simplu redactor la Deşteptarea, ca să scap de stres. Actualul prefect era director media şi mi-a întins o mână. M-a pus chiar redactor-şef adjunct. Decembrie 2004. Dacă nu mă înşel, a schimbat-o pe Doina Mincu pentru mine. Asta cred eu, el zice ca oricum o schimba, si fara mine.

După plecarea lui Pocovnicu, la câteva luni, cred că era toamna lui 2005, m-am trezit cu Sechelariu în birou. Nu, nu era ca să stingă becurile, cum face soţia sa acum, ci ca să ne prezinte un nou director general: Marian Delamarian. Era un fost colonel de securitate, dar aveţi cuvântul meu că, sub conducerea lui, Deşteptarea a fost cel mai liber ziar din Bacău.

După încă o lună, într-un birou de la Selena, m-au chemat Sechelariu şi cu Delamarian, ca să mă întrebe una-alta. De fapt, Seche m-a descusut vreo trei ore. Îi plăcuse cum îl incondeiasem la Ziarul de Bacău. Mi-a zis că mă pune director, că are încredere că ştiu să fac presă, că vrea ziar, nu cârpă. Am zis OK. Cu condiţia ca duşmanii lui să nu devină duşmanii mei. În special Nicoleta Bichescu. A zis că e în regulă. M-a întrebat pe cine vreau să pun redactor-şef. Am zis, fără să ezit, Cătălin Bejan. I-a sunat bine, aşa că m-a pus să-l sun. Din acea zi, Deşteptarea avea o noua conducere. Cam naivă, dar onestă.

Am stat în acea funcţie timp de vreo patru-cinci luni. In acest timp, Doru Sechelariu nu mi-a dat nici macar un telefon ca sa-mi ceara ceva legat de ziar. M-a lasat in pace, n-a intervenit deloc. În martie 2006, Dan Iacob a re-adus dezastrul şi cenzura la Deşteptarea. Vroia să mă schimbe si deja angaja oameni fara caracter. Am preferat să plec şi să-mi fac o afacere. Bună-rea, e a mea. Demisia – dacă vreţi, v-o arăt – e tot una care se referă la politică redactionala si de personal. Boul mi le-a respins, nu dorea aşa ceva prin dosare.

Asta e povestea – poate un pic romanţată – a drumurilor mele pe la Deşteptarea. Am omis sa fac referiri prea multe la Laudeta Sechelariu, la Gheorghe Bălţătescu. In toate cele de mai sus, au avut rolul lor, dar e suficient cat am spus deja. Acum cateva luni, când m-a insultat din senin Brosteanu, într-un editorial din ziar, am sunat-o pe sefa trustului, sotia patronului si i-am spus ca vrea-nu vrea Brosteanu o reprezinta. Am avut dreptate. O reprezinta asa cum merita.

Poate e nepotrivit tot textul de mai sus, poate e inoportun. Dar e bine să dai replica, atunci când cozile de topor o cer. Şi mai ales, când constaţi, cu amărăciune, ca nu se-nghesuie nimeni să te apere.

PS. Neapărat, să mă refer şi la alţi acuzaţi de pe lista Deşteptării. Cătălin Bejan nu era angajat la Deşteptarea, atunci când bacauanii fugăreau cârnaţii lui Sechelariu prin parc. Era la Euro Tv. A lucrat, apoi, la Deşteptarea, de unde a plecat acum vreo trei ani.

De asemenea, s-a mai vorbit despre Răzvan Bibire. Din câte-mi amintesc, omul era simplu redactor pe economic, când cu „Duminica generozităţii”, era, cum s-ar spune „lingău din linia a doua”. În plus, pe fiecare dintre noi ne recomandă ceea ce facem, nu ceea ce fac cei de lângă noi.

Despre Dorin Ciulina, mă abţin.

N-am criticat si n-am laudat pe nimeni din interes. Doar din convingere si cu argumente. Azi n-as mai putea sa scriu la fel de apasat sau sever. Poate de-aia nici nu mai scriu, poate n-am ce, poate n-am unde. Dar, daca asa face-o, nu m-as lepada niciodata de caracter. Si, ca sa inchei. Am plecat eu, cum au plecat la vremea lor foarte multi. Unii, chiar jurnalisti de mare calitate. Pentru mine, colaborarea cu unii dintre ei a fost o onoare. Da, o onoare, un cuvant tot mai jerpelit pe buzele presei…

Ce a ramas? O epava, cu tiraj derizoriu, continut execrabil si o imagine de KK.