Un documentar, la tv, despre lupta a doi pescari cu un somn uriaș. Episodul este descris epopeic, drept o încleștare a lui David cu Goliat. În mintea realizatorilor, David e întruchipat de cei doi posesori de undiță.
Am văzut și filme cu vânători, care-și povestesc lupta cu bestiile pădurii: rațe, iepuri, mistreți, căprioare, urși. Totul, pe linia înălțător-cătare.
Se spune că vânătoarea este unul dintre instinctele ancestrale ale oamenilor, ca și animalelor de pradă. Din punctul meu de vedere, dacă vocea străbunilor te cheamă să te duci la pescuit, n-ai de ce să te lauzi. Sigur, e nevoie de oarece abilități, dar peștele este victima, pe care tu o păcălești cu un cârlig.
Ți-e foame? Vrei carne? E închis la supermarket? Da, atunci, mergi să vânezi. Dar nu ești un erou, ești doar un prădător.
Exces de testosteron, nevoie de adrenalină… OK! Du-te să te lupți cu mâinile goale și cu somnul uriaș, și cu ursul. Ești mai bărbat dacă tragi cu pușca, de la zeci de metri? Ei bine, nu ești. Înfruntă față în față animalul pe care vrei să-l mănânci, demonstrează că faci parte din procesul de selecție naturală. Asumă-ți riscul să fii tu hrană pentru animale.
Oamenii au multe instincte, naturale, ancestrale. Pe toate, și le reprimă, în doze diferite, pentru că omul este o ființă superioară. Așa cum nu facem sex în stradă, pe unde ne-apucă, n-ar trebui să mergem la vânătoare, indiferent dacă ne e foame sau ne scot hormonii din casă.
[…] […]