De mai multe ori, am fost întrebat dacă ascult muzicile cocalarilor. Nu, nu ascult, dar sunt anumite ocazii când n-am de ales, în vizite, de exemplu. Sau, la o nuntă, lăutarii mai trag și cântări coco. După al doilea pahar, parcă nu le mai aud, nu mă mai deranjează. Dă-le naibii, doar n-o să plec pentru atâta lucru?! 😀
A murit Adrian Păunescu. Știți asta deja. De trei zile, curg lacrimi la televizor, se recită în heavy rotation treaba aia cu părinții. Toți avem părinți morți, bolnavi, bătrâni sau prieteni cu părinți morți, bolnavi, bătrâni. Practic, suntem o mare țintă a prostului gust. O fi poezia cum o fi, sensibilă, tușantă, dar a ajuns un soi de măciucă a smiorcăielii, o cădelniță a propriilor nevolnicii. Și stăm o țară întreagă cu urechea la difuzoare… doar n-o să le oprim pentru atâta lucru?!
Pe cine-l plâng oamenii de la televizor? Pe talentatul versificator, acest Balzac al odelor la minut? Pe olteanul cu tupeu și mereu în fruntea bucatelor? Avem timp să-i citim metrii cubi de poezie și să-l apreciem ca poet. Dar acest cenaclu național și funebru de la televizor este de-a dreptul dezgustător.
Nu sunt singurul care vede lucrurile așa. Dan Tapalagă analizează modul revoltător în care nația asta își uită valorile certificate, oamenii care au ratat cu succes ocazia compromisurilor.
In aprilie 2008, televiziunile de stiri ne-au scutit de spectacolul trivial de astazi, cand inoata gretos intr-un rau de lacrimi. Pe atunci, murea in soapta unul dintre martirii exilului romanesc: Monica Lovinescu. Televiziunile au pus atunci cruce subiectului deoarece Monica Lovinescu „nu se vindea” ca un Paler, ca un Teoctist sau ca un Pruteanu. In plus, fusese un dizident autentic si un reper moral. Generatia mea le datoreaza lor totul. Lui Paunescu, mai nimic.
Paunescu este, pana acum, mortul perfect pentru televiziuini: viu sau mort, stoarce lacrimi cu versurile sale, inchinate parintilor, urmasilor lor sau lui insusi. Are apoi marea calitate de a tine mereu cu poporul, cu amaratii si sarmanii, de a fi fost un fals reper politic, un fals model, prin urmare numai bun de vandut la TV.
Și Vlad Mixich, aici.
Acela dintre noi far’de greseala, sa ridice piatra. Dar caruia dintre noi i s-ar trezi dorinta de a-si vedea tiparite scrisorile ticluite in vreme de boala grea? Cui i-ar veni pe limba sfaturi date poporului de la inaltimea autoritara a patului de agonie? Nu a trecut inca saptamana de la ultima scrisoare (a patra) publicata de Paunescu, una in care poetul foloseste vecinatatea mortii pentru a da greutate unor sageti politice. Pe vremuri, marii poeti aveau parte de-o agonie discreta si de-o inmormantare fastuoasa. Astazi, la Bucuresti s-a inventat agonia etalata public si latita pana la granita unui banc macabru. Inima poetului aproape se oprise, dar nu si potopul sau creativ.
Lasă un răspuns