Francezii dau mare importanță banalelor paturi. Unii au chiar mai multe, prin care se plimbă pentru exerciții bușon-la-bușon, exemplu fierbinte fiind neastâmpăratul președinte François Hollande, care a reușit să scandalizeze gospodinele și tabloidele din Franța.
Ce pierdere! Mi-l imaginez pe François, pe canapeaua lui Măruță, povestind despre sexul/scandalul/despărțirea anului… Ori fetele din haremul de amante, cu destăinuiri despre potența bătrânelului de la Palatul Élysée.
Paturile au tradiție, la ei, avem dovezi la Luvru și Versailles, unde sunt expuse cele ale altețelor regale. De obicei, e vorba despre locurile de dormit ale ultimelor capete încoronate, înainte de revoluționarele descăpățânări ce au făcut deliciul publicului cu gusturi sângeroase, gen „Știrile de la ora 5”.
La noi? Zău dacă-mi aduc aminte să fi văzut paturi la muzee, sunt obiecte de mobilier complet ignorate. Cum să ni-l imaginăm pe Ștefan cel Mare și Sfânt în compania amoroasă a zecilor de cuvioase care-i încălzeau patul? Că doar Sfânta Piticanie nu le regula prin vreun grajd, în condiții nedemne de rangul de domnitor!
Iată, așadar, un domeniu ignorat de muzeele românești, iar noi suntem privați de imaginea de ansamblu despre înaintașii noștri. Pe ce dormeau Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș când se odihneau, după truda pentru țară? Răspunsul, din păcate, nu e Dormeo, pentru că, pe vremea aia, încă nu se născuse Nadia Comăneci, să le vândă o canapea, la teleshopping.
Lasă un răspuns